„Da, doamnă doctor. Este mama mea.” Tânărul a privit-o pe Elena și a continuat: „Femeia asta a spălat podele aproape toată viața. Când tata a murit, eu aveam 11 ani. Mama a rămas singură cu mine și cu sora mea. A muncit în două locuri. Dimineața făcea curățenie în spital, seara spăla scări de bloc. Când eu învățam pentru admiterea la Medicină, ea venea acasă la zece noaptea. Uneori adormea îmbrăcată, cu mâinile crăpate de la detergenți. Niciodată nu mi-a spus că e obosită. Niciodată nu mi-a spus că nu mai poate. În schimb, îmi spunea mereu: „Învață, mamă, ca să nu fii nevoit să muncești până cazi din picioare, cum muncesc eu.”

O lecție de viață

Medicul s-a oprit o clipă. Îi tremura vocea. „La absolvire, toți colegii mei au venit cu părinții îmbrăcați frumos. Mama n-a avut bani de o rochie nouă. A venit cu una veche, pe care și-o călcase singură. Știți ce mi-a spus când m-a văzut în robă? „Iartă-mă, mamă, că n-am putut să-ți ofer mai mult.” Atunci am îmbrățișat-o și i-am spus că îmi oferise totul. Tânărul s-a întors către colegi. „Astăzi port halatul acesta alb datorită unei femei care a purtat aproape toată viața un șorț de femeie de serviciu.”

Elena plângea în tăcere.

„Lasă, mamă, nu mai spune… Eu doar mi-am crescut copiii.”

„Nu, mamă. Tu ai făcut mult mai mult. Ai renunțat la tine ca să putem noi avea un viitor.” Apoi medicul i-a tras scaunul și i-a pus în față farfuria lui cu mâncare. „Hai, mamă, mănâncă. Știu că n-ai apucat nici astăzi.”